Asa ca sa lasam textul
sa vorbeasca. Si nimic mai mult...
Aceasta este
transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie
2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford.
Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre
cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea.
Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o
absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu
cuvinte mari. Doar trei povesti.
Prima poveste este despre unirea unor
puncte.
Am renuntat
la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru
inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?
Totul a inceput inainte
ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita
de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare
nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile
pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si
sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au
considerat ca-si doresc o fetita.
Asa ca parintii mei,
care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin
care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il
doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai
tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu
adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a
razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis
ca o sa ma trimita la facultate.
Si, 17 ani mai tarziu,
chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel
de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe
plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am
mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata
mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am
vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in
toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la
urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar
privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care
le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la
cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.
N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o
camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am
returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru
returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri
pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita
la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care
mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor.
Sa va dau un exemplu.
Facultatea Reed avea la
acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice
poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca
renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa
merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre
tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe
combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn
de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica.
Si am gasit acest lucru fascinant.
Bineinteles ca, la acea
vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea.
Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate
acele lucruri. Si le-am integrat in Mac.
A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare.
Daca n-as fi renuntat la
celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie,
Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de
bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte
probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as
fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele
personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel
moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai
tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.
Asa ca, nu poti uni
punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in
viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in
viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata
ta, karma, orice altceva. Abordarea asta
nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.
A doua poveste este despre dragoste si pierderi.
Am fost
norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul
parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa
creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2
miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua
creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am
fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai
infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva,
despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar
pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor
au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a
facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani,
am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care
contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram
devastat.
Cateva luni n-am stiut
ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca
scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l
primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz
pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate
gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale ([n.r.] Sillicon Valley). Dar,
incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si
intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar
eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.
N-am vazut atunci, dar
s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se
putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita
cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de
ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru
intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.
In timpul urmatorilor
cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si
m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a
creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes
intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple
a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la
NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie
frumoasa impreuna.
Sunt foarte sigur ca
nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost
concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca
pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida.
Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi
pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac. Trebuie sa gasesti
lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru
partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si
singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o
munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara
este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te
multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai
intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor
merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din
cautare. Nu te multumi cu putin.
A treia poveste este despre moarte.
Cand aveam
17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare
zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea
dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care
au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat:
"Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac
astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe
zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.
Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai
importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile
noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri
palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat
important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana
fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv
pentru care sa nu-ti urmezi inima.
Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu
cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in
pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest
tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai
mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si
sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc
pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai,
in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii
10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine
astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti
fortat sa-ti iei ramas bun.
Am trait cu acel
diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop
pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au
luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo,
mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au
intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic,
incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.
Acest moment a fost cel
care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru
urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare
cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept
pur intelectual.
Nimeni nu vrea sa moara.
Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge
acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam
cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca
Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare
al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti
noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet
vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.
Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu
va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati
zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai
important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu
deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt
secundare.
Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii
Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume
Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata
punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor
1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca
revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un
soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era
idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.
Stewart si echipa lui au
scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai
mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul
anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era
o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti
atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele
"Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai
Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi,
cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.
Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.
Multumesc mult.